Ce se-ntâmplă-n ţara aiasta?

 Eu nu ştiu dacă-mi iubesc sau detest poporul. La ce am asistat în luna ianuarie, a fost, de departe revoltător. Nu, nu mă refer la oamenii cu sânge de ostaşi care au stat în frig şi-n miros de gaz şi-au protestat pentru o ţară mai "cumsecade"; mă refeream la denigratorii care te fac să te trezeşti dimineaţă cu întrebarea "De ce m-am născut în ţara asta?". Lichelele de genul ăstora mă obligă la o repulsie nemaipomenită vis-a-vis de dulcea noastră Românică. Dar sunt şi momente când aflu că nu ştiu care român a realizat o anume realizare formidabilă şi atunci îmi zic "Păi da, că românii sunt destepţi şi cei mai tari!".
 
 Dar tristul adevăr ne indică faptul că nu. Nu suntem cei mai tari, iar ăsta nu e un şoc. Nu ne încadrăm pe scara civilizaţiei moderne şi nici pe cea a unui popor unit. Poate acum vreo douăj'doi de ani, lucrurile stăteau altfel din punctul asta de vedere, al fraternităţii, iar, din păcate, lucrurile stau la fel ca acum douăj'doi de ani din punct de vedere evolutiv. Rămas-am în urmă mult de tot.
 
 Mai există speranţă?! Poate că da, cine ştie. Eu am prins revoluţia în stare de fetus, dar sunt convinsă că oamenii la ora aia au oftat necăjiţi, dar mulţumiţi că au scăpat de ce-a fost mai rău. Zicea cineva că istoria se repetă?! Care-o fi netrebnicul care a grăit blestemul asta nenorocit de real?
 
 Poporul român a fost odată. Acum au mai rămas doar câţiva pierduţi într-o mixtură de ciobani, sălbatici, semidocţi, mediocri în care s-au infiltrat două etnii manipulante, una care vrea să ne fure şi altă care deja fură de mult.
 
 Din vorbele înţeleptului care ne pişa în freză pe toţi, opinez că asta facem şi noi, românaşii : ne pişăm în freză cu guvernări idioate, ne pişăm în freză cu gaze lacrimogene, ne pişăm în freză cu cocktailuri molotov şi, spre regretul tuturor, se pare că ne pişăm în freza mândriei de a fi român.

Barfim, barfim, dar pe noi cine?

Cutez a ma arunca in razboiul dintre sexe.
Am principii feministe si totusi, mereu m-am inteles mai bine cu baietii. Cu toate astea, tin mortis sa subliniez ce frumoase sunt femeile cand barfesc. Zic asta nu pentru ca sunt o partizana a artei barfitului, dar v-ati uitat vreodata la doua femei care calomniaza in secret pe altcineva? Cum li se lumineaza fata la aflarea noii vesti, convingerea (oarba, desigur) cu care relateaza detaliile, momentul in care rad sau se simt scandalizate de cele discutate...e clipa lor! E amuzanta naivitatea celor care stau hotarate, cu mainile incrucisate, si sustin ca barfa este pentru cei slabi si ca mai bine si-ar vedea de viata lor decat de a altora. Dar vai, prostutilor, habar nu aveti cat de des faceti si voi acelasi lucru. Dau un exemplu copilaresc (pentru ca altceva mai palpabil nu-mi trece prin minte): cand stati la semafor si vedeti o anume persoana cu un caine urat, dar care totusi ii seamana atat de bine, remarca aia pe care o faceti in capul vostru si nevoia de a povesti cuiva ce ati vazut, este, fara indoiala,  b a r f a; barfiti cu gandul.

Si indraznesc a schimba pagina si a zice : ce seci sunt barbatii cand barfesc! Ce lipsa de entuziasm, ce cuvinte sarac alese dintr-un vocabular mult prea familiar, ce uscaciune de detalii. De la departare, nici nu-ti dai seama cand au inceput sa palavrageasca despre unul - altul. Expresia fetei e la fel de serioasa si barbateasca, unde e pasiunea?!
Judecati-ma si aruncati-ma la caini. Nu-i frumos sa barfesti si nu-i frumos sa definesti o femeie ca fiind prin natura barfitoare. Dar, data viitoare cand mergeti intr-un loc public si ramaneti cateva secunde singuri (cu gandurile sau la masa), uitati-va in jur si minunati-va.

Fie-va lectura prietena

Astazi ("cel mai cotidian" si pozitiv inceput) creierasul meu s-a trezit putin din hibernarea de iarna (ar fi cazul ca vin examenele, nervoasele), si anume, m-am gandit la prietenii mei. Stiu ca-i un subiect mainstream, e si mai mult un cliseu, dar intamplarea face ca...nu ma prea intereseaza. Trecand peste episodul de indiferenta la care tocmai ati asistat, azi (da, astazi 10 ianuarie 2012) un vecin care mereu mi se adreseaza cu "Buna ziua, vecinica!", isi aducea in casa o mare masa de lemn. Neavand loc pe unde sa trec ca sa ies de pe palier si observand ca nici el nu ma vede, am zis cu o voce stinsa "Pardon!". Domnul "vecinel" (ca sa-l tratez si eu cu aceleasi parazitare politeturi diminutivate) imi ofera o tuse tebecista si zice : "Da, domnisoara, poftiti! Ma scuzati ca am blocat drumul...va fac loc, cum sa nu, doar suntem prieteni." Opaa!

Si uite-asa am scos pamente de la naftalina si am inceput sa meditez asupra faptului si vesnicei, oarecum retorice, intrebari "Cati si care sunt prietenii mei?"

Toata lumea vrea sa fie prietena cu cineva. Nu zic prietenoasa, pentru ca nu se incadreaza suficient de mult in ceea ce vreau sa zic; tata vrea sa vorbesc cu el ca si cum as vorbi cu un prieten (like that's ever going to happen), mult iubitul imi este deja cel mai bun prieten, membrii familiei se impun a fi prieteni, prietenii din copilarie trebuie sa urmeze de-a pururi calea de prieteni(de aia se si numesc "prieteni din copilarie"), colegii de liceu sunt prieteni, pe Facebook am prieteni...asa de multi prieteni sa fie? Nu ahtiez de nicio culoare sa definesc prietenia si notiunea de prieten. Recunosc ca e foarte la moda tema si, cum ziceam mai devreme, inca nu am iesit de tot din hibernare.
Si ca sa trag o linie si-o concluzie, asa de prieteni imi sunt toti, incat cred ca pana la urma cel mai sincer prieten va ramane domnul Vecinel.


*a se mirosi ironia si farama de agasare